Arhive autor: admin

La ce bun?

Să vă spun, doamnă, aș putea,
Cum că privirea dumneavoastră
Ce-oricare, temător, și-o vrea,
E decât bolta mai albastră;
La ce bun? Ați râde doar de vorba mea.

Și aș putea, cu glas mai stins,
Să spun că-ntreaga-vă făptură,
Nuri dulci și farmec-n adins,
Să curgă lacrime făcură;
La ce bun? N-ați crede, poate, ce v-am zis.

Apoi, cu-o tulbure simțire,
Și cu ardoare,
V-aș spune că vă port iubire,
Că inima-mi, jignită, doare.
La ce bun? O știți cu propria-vă fire.

1884
În românește de Victoria Ana Tăușan

În Elveția

Pala de vânt apleacă lină
Pe ape trestia, când adie,
Privighetoarea-n crâng suspină —
E blând; și-n suflet bucurie.

Senin de noapte înstelată,
Pe lac din depărtare, luna,
Pe unde luntrea tremurată,
Inima-n flacără — nebuna.

Aud păstoru-n munți cu jale
Ca trubadurul mă încântă,
Cu mierla cântă-n a sa cale,
Dar ce spun ei? Iubirea cântă!

Crini, iasomie, lăcrămioare,
Roze, parfumuri în rotire,
Al nopții flutur dulcea floare
Sărută povestind iubire.

Iubite, vino și ți-oi spune
Ce cântă pasărea, păstorul,
În munți, și-a dragostei minune
O, vino să iubim, e dorul!

Geneva, 12 sept. 1884
În românește de Monica Pillat

Pe malul lacului Geneva

Tu lac întinzi năframe vii de ape,
Argintul undei pe nomad opal,
Culorile par moi, miresmele pe-aproape
Plutesc înspre cabane peste val.

Din soare stins se cerne prund de aur
Pe lac, în somn talaze dezmierdate,
Curând amurgul cade peste plaur
Și-aprinde ape mov împurpurate.

Sub văluri de-aburi albi stâncile sumbre
Fantome-nfricoșate par în noapte.
Tâcere. Din cascade — voci de umbre,
Și apele-n cădere sunâ șoapte.

Atunci să vezi minunile fluide
Cum scapârâ, se-aprind și flacâra e val,
Jăratec dogorind văpăile lichide,
Pe focul stins al zilei, în licăriri pe mal.

Leman albastru, cerului oglindă,
Vioi azur de Orient. — Simte-un fior
La măreția-ți cel ce te colindă
Posomorât ești, aprig totuși zâmbitor!

Nici marea n-are valuri de poveste,
Nici munți în jur mai falnici decât tine.
De pazâ stau înaltele lor creste
Cu mândre frunți spre zările-lumine,

O, de-aș putea ramâne pe-al tau mal
S-aud cum plânge apa jalea lin,
Și cum se tânguie în unde blândul val
Să fiu aici mereu, să mor senin!

Dar nu, eu voi pleca, iubite ape,
La revedere-poate niciodatâ,
Da-ntâia mea iubire cât de aproape
Va fi de voi — pe valuri legănată.

Montreux, august 1884

—   în românește de Monica Pillat

Dispreţul

Pentru anii mei amorul încă nu e! N-am iubit!
Am tot râs de chipu-i rumen, până-acum necontenit;
Faţa lui trandafirie e curată născocire
Spusă poate-odinioară de-un poet, aşa-n neştire,
Căci mai toţi amorezaţii, care-n cale mi-au ieşit
M-au făcut să-mi piară pofta şi dorinţa de iubit.
Faţa lor este sau pală sau deodată înroşită
De-o roşeaţă ca de friguri, iar privirea rătăcită,
Ba aruncă-n orice parte fulger crunt, răutăcios,
Ba e fixă, sperioasă, neavând nimic frumos.
Într-a lor timiditate, dacă ştiu ca să roşească,
Mutra lor este stângace şi încep să se prostească;
Gura lor nu zice-o vorbă, căci se tem c-or zice rău,
Halul acesta-ntotdeauna, m-a făcut să râd mereu.
Sunt prea tânără acuma! Poate mai târziu, vreodată
Să am milă şi-ndurare de privirea lor speriată.
Iar baladele lor blânde, poate-odată să le-ascult,
Astăzi însă îmi par proaste şi mă fac să râd mai mult.
Mi se spune că Amorul, mă va pedepsi odată,
Că târziu sau mai devreme, pe-o figură adorată,
Voi dori ca să văd jalea sau privirile de foc,
Care le resping acum şi de care îmi bat joc.
Nu zic ba! E cu putinţă! Însă, până-atunci, întruna
De-a Amorului putere o să râd întotdeauna.
Acea zi, de-o fi să vie, dar de care mă-ndoiesc,
Este încă prea departe, pentru ca să mă-ngrozesc!
Aşadar, cât mai sunt încă, în a vieţii mele floare,
Nu risipiţi a mele visuri! Ah! lăsaţi a mea candoare!
Voi, aceia care Amorul ne-ncetat mi-l lăudaţi
A mea dulce nepăsare, pentru ce să mi-o furaţi?
Când prin vârstă sunt femeie, iar prin inimă copilă,
Această clipă trecătoare nu mi-o luaţi făr’ de milă!
Daţi-mi voie, prin grădină, veselă să rătăcesc,
Să gonesc negrele visuri şi să nu simt că roşesc.
Daţi-mi voie, în pădure, să culeg crinul curat,
Floare albă, feciorească, ca şi-un suflet nepătat.
De defectele femeii daţi-mi voie a fugi,
Voi să fiu frumoasă, însă fără artă, făr-a şti
Farmecul ce naşte-n mine şi puterea ce o are
N-am nevoie a cunoaşte! – În dorinţa cea mai mare
De-a trăi în mulţumirea nedescrisă; c-am păstrat
A mea inimă uşoară şi-al meu suflet nepătat!