Arhive categorie: Fantezii și visări

La ce bun?

Să vă spun, doamnă, aș putea,
Cum că privirea dumneavoastră
Ce-oricare, temător, și-o vrea,
E decât bolta mai albastră;
La ce bun? Ați râde doar de vorba mea.

Și aș putea, cu glas mai stins,
Să spun că-ntreaga-vă făptură,
Nuri dulci și farmec-n adins,
Să curgă lacrime făcură;
La ce bun? N-ați crede, poate, ce v-am zis.

Apoi, cu-o tulbure simțire,
Și cu ardoare,
V-aș spune că vă port iubire,
Că inima-mi, jignită, doare.
La ce bun? O știți cu propria-vă fire.

1884
În românește de Victoria Ana Tăușan

În Elveția

Pala de vânt apleacă lină
Pe ape trestia, când adie,
Privighetoarea-n crâng suspină —
E blând; și-n suflet bucurie.

Senin de noapte înstelată,
Pe lac din depărtare, luna,
Pe unde luntrea tremurată,
Inima-n flacără — nebuna.

Aud păstoru-n munți cu jale
Ca trubadurul mă încântă,
Cu mierla cântă-n a sa cale,
Dar ce spun ei? Iubirea cântă!

Crini, iasomie, lăcrămioare,
Roze, parfumuri în rotire,
Al nopții flutur dulcea floare
Sărută povestind iubire.

Iubite, vino și ți-oi spune
Ce cântă pasărea, păstorul,
În munți, și-a dragostei minune
O, vino să iubim, e dorul!

Geneva, 12 sept. 1884
În românește de Monica Pillat

Pe malul lacului Geneva

Tu lac întinzi năframe vii de ape,
Argintul undei pe nomad opal,
Culorile par moi, miresmele pe-aproape
Plutesc înspre cabane peste val.

Din soare stins se cerne prund de aur
Pe lac, în somn talaze dezmierdate,
Curând amurgul cade peste plaur
Și-aprinde ape mov împurpurate.

Sub văluri de-aburi albi stâncile sumbre
Fantome-nfricoșate par în noapte.
Tâcere. Din cascade — voci de umbre,
Și apele-n cădere sunâ șoapte.

Atunci să vezi minunile fluide
Cum scapârâ, se-aprind și flacâra e val,
Jăratec dogorind văpăile lichide,
Pe focul stins al zilei, în licăriri pe mal.

Leman albastru, cerului oglindă,
Vioi azur de Orient. — Simte-un fior
La măreția-ți cel ce te colindă
Posomorât ești, aprig totuși zâmbitor!

Nici marea n-are valuri de poveste,
Nici munți în jur mai falnici decât tine.
De pazâ stau înaltele lor creste
Cu mândre frunți spre zările-lumine,

O, de-aș putea ramâne pe-al tau mal
S-aud cum plânge apa jalea lin,
Și cum se tânguie în unde blândul val
Să fiu aici mereu, să mor senin!

Dar nu, eu voi pleca, iubite ape,
La revedere-poate niciodatâ,
Da-ntâia mea iubire cât de aproape
Va fi de voi — pe valuri legănată.

Montreux, august 1884

—   în românește de Monica Pillat